De neamul Cartienilor – Istoria unui asasinat politic în Gorjul secolului al XIX-lea

Cuvânt înainte

Între vechile familii gorjene, cu reală implicare în destinele societăţii româneşti, pe varii paliere, cu mai mult sau mai puţin ecou politico-administrativ, neamul Cartienilor a lăsat, fără îndoială, o urmă demnă de amintire. Afirmată pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, în zona submontană a Cartiului, cu influenţă pe toată fâşia de şes şi plai ce include Turcineştiul și Sâmbotinul cu satele până la defileul de la Bumbeşti-Jiu, areal cuprins între Jiu şi Munţii Vâlcanului, familia Cartienilor va dezvolta, de-a lungul a câtorva generaţii, un anumit tip de slujire politicoadministrativă, de la funcţiile de ceauş şi primar la acelea de consilier judeţean şi deputat. Momentul de maximă strălucire îl atinge prin Enache Cartianu, primarul asasinat în iulie 1875, „într-o luptă politică pentru putere” (arh. Andrei Pănoiu), episod care, incitându-ne, a determinat întreaga documentare de faţă.

Zenovie Cârlugea

Intreaga carte o gasiti in format digital accesand linkul urmator: De neamul Cartienilor

FullSizeRender (6)

Anunțuri

Arborele Genealogic al Familiei Cartianu

Cel mai vechi membru al Familiei Cartianu, despre care avem informatii, este Iordache Cartianu care s-a nascut in jurul anilor 1700, afland din Arhivele Olteniei ca in 17 mai 1750, acesta merge impreuna cu patru boieri, la porunca marelui ban al Craiovei Ianache Hrisoscelu, sa stabileasca hotarele „mosiei Hrăboru si sa aleaga partile fiestecaruia mosnean in parte ce va avea de mostenire si de cumparatura” – „Arhivele Olteniei”, An XVI, iulie-decembrie 1937, p.325.

Cartianu Initial Tree

In succesiune urmeaza Hristea Cartianu care construieste Cula in anul 1760 cu functiune de aparare a familiei. Pe Hristea Cartianu mazilul il gasim amintit în august 1792 cand este numit de cei doi ispravnici ai Gorjului, Costea Scanavi si Dumitrache Bibescu, sa restabileasca, hotarele între Schilerii din Schela și Vaideii de la apa Susitei. Documentul privitor la acest fapt îl găsim în „Arhivele Olteniei” (Craiova, 1937, iulie-decembrie 1937, pp.334-335).

Un fiu al lui Hristea este Grigore Cartianu, care în 1833 ocupa functia de Ceaus, asa cum rezulta dintr-un document de judecata. Grigore Cartianu transforma pe la 1821 Cula Cartianu, la rang de casa boiereasca cu caturi înconjurate de largi pridvoare.

Un dintre fiii lui Grigore Cartianu este Enache Cartianu, Primar al Comunei Cartiu, despre care am vorbit in postarea anterioara si caruia ii detaliem Arborele Genealogic in fisierul PDF urmator: Arbore Genealogic Familia Cartianu

Mai jos este prezentata una din intalnirile dintre Regele Carol si Enache Cartianu cand credem ca au intrat in istoria familiei, versurile:

„Am dat mana cu Carol / Calare pe-al meu Cocor”

Enache Cartianu

Despre originea și neamul Cartienilor – Serial Gorjeanul scris de Zenovie Cârlugea

Puține lucruri se cunosc despre această veche familie a Cartienilor (familie menționată în catagrafia din 1838), însă e lucru sigur că aceștia, după cum indică și topografia păstrată prin vreme a satului, sunt proprietarii de baștină ai așezării, situată oarecum într-o zonă mai retrasă decât comuna de care aparține, Turcinești.În lucrarea sa bilingvă româno-franceză,

18 1

Întâmplări trăite / Histoires veçues, Dinu Sickitiu Cartior (1909-2001), teolog și diplomat al Conservatorului Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, autor de miniaturi pianistice românești și militant al tradițiilor noastre ortodoxe pe Sena (Altare românești la Paris, București, 1994), originar din localitatea vecină Rugi, dar rezident de ani buni în Franța, aprecia că boierii Cartieni ar proveni dintr-un vrednic înaintaș ce luptase sub steagul lui Napoleon I și care, la retragerea din Rusia (toamna 1812), rămăsese aici, în ținuturile nord-oltene, ca și alți compatrioți ce au dat naștere unor neamuri întregi cu onomastică aproximativ franțuzească: Cota, Duma, Gelepu, Godin, Landman, Wolff… Ipoteza este puțin hazardată, având în vedere drumul cel mai scurt de întoarcere a armatei căzută pradă iernii rusești, desigur tot prin Belarus și Polonia. Ce să caute eventualii „dezertori” prin ținuturi ocolitoare atât de sudice! Ipoteza este de-a dreptul hilară, de vreme ce Casa-culă fortificată de la Cartiu datează de la 1760, ctitor fiind, cum îndeobște se știe, ceaușul Cartianu, iar familia numeroasă a acestora din momentului respectiv va fi trecută în Catagrafia din 1838. Originea Cartienilor este, desigur, aceea de moșneni înstăriți (Al. Doru Șerban), care au prosperat în această zonă de graniță cu Transilvania (pasul Buliga-Vâlcan, pe unde trecuse și Mihai Viteazul cu garda sa în drum spre Viena, în noiembrie 1600, fapt marcat de un vechi monument ridicat de obștea din Schela-Gorj). După neamul plăieșilor Schileri care au administrat vreme îndelungată acest punct de frontieră din ținutul Hărăborului, desigur, și acela al Cartienilor, așezați în apropiere, pe Cartiu, a prosperat până la rangul de ceauș domnesc, în primul rând datorită negoțului cu cereale, vite, vin, țuică, produse animaliere, foarte prosper vreme îndelungată prin acest punct de legătură între Ardeal și Oltenia, până la construirea drumului pe Valea Jiului, prin 1873, când are loc vizita Regelui Carol I cu acest prilej. Ceaușul Cartianu, ridicându-și casa în 1760, se născuse, desigur, după 1700, în plină epocă fanariotă. În timpul stăpânirii austriece a Olteniei (1718-1739) era, probabil, unul din țăranii cei mai înstăriți ai zonei, ascensiunea sa producându-se după încetarea administrației austriece, mai exact în timpul domnitorului Constantin Mavrocordat, când, datorită reformelor introduse de acesta atât în Muntenia (1740) cât și în Moldova (1741), introduce, peste județe, funcția de ispravnic în locul celei de căpitan sau de pârcălab. Ispravnic de Gorj a fost numit . Barbu Zătreanu. În timpul acestuia, boierul Cartianu a dobândit funcția de ceauș domnesc, care, potrivit noii organizări de după stăpânirea austriacă a Olteniei, era conducătorul unei unități de până la 50 de slujitori, având atribuții de asigurare a „păcii interne împotriva tâlharilor ce atacau atât mănăstirile cât și locuințele boierești și pentru «liniștea publică» a țării. Pentru a face față acelei acțiuni, administrația cerea instituirea în fiecare județ a câte unei unități de 50 de slujitori, fiecare cu câte un ceauș în frunte” (Vasile Arimia & colab., Prefectura și consiliul Județean, Hermes, 2000, p. 28). Funcția de ceauș, exercitată în strânsă legătură cu dispozițiile isprăvniciilor de județ și atribuțiile zapciilor de plase, îi asigurase comandantului Cartianu o frumoasă ascensiune în ierarhia administrativă, precum și o prosperitate a proprietății sale. Faptul c în 1760 el își permite să-și ridice, la Cartiu, o casă fortificată, inițial de tip culă, este destul de grăitor pentru statutul său social-administrativ. În zona Cartiu-schela noua orânduire a instituit așa-zișii polcovnici și căpitani pentru mai buna rânduială și siguranță în plasa Vâlcan, în primul rând avându-se în vedere paza față de hoți. ceaușul Cartianu trebuie să fi avut în atribuții acea poteră a județului însărcinată cu urmărirea și prinderea hoților, cu paza bunei rânduieli și a hotarelor, dacă avem în vedere că în zonă se afla vama dintre Oltenia și Transilvania. Reformele lui Ipsilanti aveau în vedere și instituirea vătafului de plai, cu atribuții împotriva tâlharilor și «furilor» de vite și bunuri. Căpitanul de plai era, la rândul lui, ajutat de cetele de plăieși și potecași. desigur că multe din pricinile ivite nu puteau fi rezolvate decât cu ajutorul unității speciale județene conduse de ceaușul domnesc. Numit, încă din timpul lui Ipsilanti, prin pitac domnesc, și nu prin zapis de ispravnic, vătaful de plai acumula, așadar, puteri sporite, făcând ca și ceaușii ori alți dregători scutiți de havaeturi (impozite) – aceștia acumulau atribuții administrative, judecătorești și fiscale. Iată cum, încă din aceste vremuri de secol XVII chiar, în zona Schela-Cartiu-Turcinești, puterea era deținută de două mari familii de mari proprietari, investiți cu funcții prin pitacuri domnești: Cartienii și Schilerii. Și în timpul lui Nicolae Caragea (1782-1783) ori Mihai Șuțu (1783-1786), ba chiar în a doua domnie a lui Al. Ipsilanti (1796-1797), a lui George Caragea ori Al. Șuțu, boierii Cartienii și-au consolidat puterea economică, dobândind diferite privilegii. Scutirea de havaeturi a dregătorilor din regimul fanariot și puterea discreționară a acestora încetează odată cu revenirea domniilor pământene, mai exact după 1821, când ispravnicii, zapciii și sameșii sunt în mare parte înlocuiți. Noua reformă administrativă introdusă de Regulamentul Organic păstrează două plaiuri în Gorj (Vâlcan și Novaci) și patru plăși (Amaradia, Gilort, Jiul și Tismana)cu reședința la Târgu-Jiu și două târguri la Brădiceni și Cărbunești, reorganizându-se, totodată, serviciile publice. Dacă la 1814 Cartienii erau ctitori de biserică pe domeniul lor, la 1854 familia aceasta dădea un ieromonah, pe Călugărul Cleopa, ctitor al Schitului Locuri rele, metoc al Mănăstirii Lainici.

Primarul Enache Cartianu cu inițiative în Consiliul Județean Gorj

Urmașul ceaușului Cartianu, stăpânitor al casei și întregii averi, este Enache Cartianu, care va duce mai departe prosperitatea gospodăriei sale. În 1865, datorită prestigiului și autorității sale, Enache Cartianu îndeplinea funcția de primar, pe care a deținut-o mai multă vreme. În calitate de primar al Cartiului, îl găsim prezent la întâia sesiune extraordinară „de luni, 25 ianuarie 1965”, a Consiliului General al Județului Gorj, alături de „D(umnealor) D(omnii) Proprietari, Arendași și Primari de comune rurale”, convocați să discute circulara Ministerului de Interne nr. 231 / 8 ianuarie 1865 și să întocmească Regulamentul de aplicare a condicelor rurale, în care se vor trece „toate învoielile ce se vor urma către proprietar și săteni, de verice natură”. Introducerea acestor „condici rurale de învoire” se făcea prin Ordinul amintit, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 5 de la 9 la 21 ianuarie 1865 și adresat prefecților. Reglementarea raporturilor dintre „proprietari și clasele muncitoare” viza „buna credință și exacta executare a tocmelilor în munca agricolă”, Primarul fiind investit „cu puteri întinse asupra a tot ce privește munca câmpului în genere și în parte, precum și asupra stabilirii unor „gloabe” / pedepse privind „distrugerea unor holde de vite, pentru văcari, porcari”, regulament desigur binevenit, de vreme ce „globirile” se executau „în chipul cel mai scandalos de multe ori”: „Orice derevă (încurcătură, neplăcere, problemă, n.n.) privitoare la munca pământului să se judece de Dl. Primar îndată, în fața locului, fără drept de apel, și să se execute, rămânând Dl. Primar responsabil către lege și obște de hotărârile sale”. Judecarea faptelor (și impunerea unei «ispașă» de până la 500 lei) trebuia să nu se facă în exces, cu abuz de putere, ceea ce i-ar fi atras primarului răspunderea în fața legii, a Prefectului sau subprefectului. Constatăm așadar, pe de o parte, necesitatea reglementării relațiilor dintre proprietarii de pământuri și „clasele muncitoare”, iar pe de altă parte grija autorităților, de la Ministerul de Interne până la Prefectura locală și Primăriile sătești, de a întocmi, pe baza ordinului privind „condițiile rurale de învoieli”, un regulament care să pună ordine în raporturile de muncă dintre proprietar și țărani, fără abuzuri din partea unora, dar și cu executarea corectă și întocmai a muncii prestate de cei învoiți. Iată-l, așadar, pe Primarul Enache Cartianu, care refuză să aprobe pe loc dispozițiile Ordinului Ministerului de Interne și cere Consiliului General al Județului Gorj timp de gândire și formulare „până mâine, 26” (ianuarie): „Fiindcă noi, Primarii de comune, nu am luat parte în adunările pregătitoare ținute de onorab. D(umnealor) D(omnii) Proprietari, și în care au elaborate propunerea ce se depuse, fiindcă chiar astăzi suntem întruniți după chemările ce ni s-au făcut, cer a ni se da timpul trebuincios și care socotesc că ar fi îndestul până mâine, 26, spre a ne consulta între înșine asupra chestiunii.” (Protocoalele Consiliului Județean, CJCPCT Gorj, 2009, p. 76). În ședința extraordinară din data de „marți, 26 ianuarie 1865, în prezența dlor Al. I. Broșteanu, Ioan Z. Broșteanu, Dobre Ionescu, Ion Constantinescu, Mathei Păun, Nicolae Popovici, Anastasie Viscopoleanu și Const. C. Săvoiu (absenți fiind „justificat Ioan Roibu și Christian Tell, deputați”, în prezența „D(umnealor) D(omnii) Proprietari, Arendași și Primari din ședința trecută, Dl Enache Cartianu, Primar, în numele tuturor primarilor, prezintă considerațiile sale privind Modul de învoială (în 6 puncte), Modul de executare (în 4 pct.) și Chipul de constatare (în 7 pct.). Regulamentul este un exemplu de clarviziune juridică în materie de învoieli și obligații agricole, cu drepturi și obligații prevăzând „toate dispozițiile pentru garant ca și pentru datornic”. Documentul care, desigur, punea ordine într-o relație discreționară din partea garanților, a marilor proprietari cu „învoiții”, va fi semnat nu mai puțin de 22 de primari (Lucr. cit., pp. 78-81). La punctele detaliat înșirate cu clarviziune juridică, de primarul Enache Cartianu, proprietarul Panache Răceanu propune unele amendamente privind imputarea, amendarea și chiar „arestul la casa comunală” a celor ce cu rea intenție vor încălca stipulațiunile regulamentare, ba chiar cuantumuri de amendă de la 500 la 1000 lei pentru Primarii care „pentru vreun interes personal oarecare sau pentru nedemnitatea lui de această misiune” nu vor duce la îndeplinire executările solicitate de proprietari, prevăzându-se chiar măsura de „demiterea a Primarului”. E suficient să înțelegem, dintr-o astfel de situație ivită și adusă până la nivelul Consiliului Județean, cât de autoritari și categorici erau proprietarii (învoitori de munci agricole), Primarul jucând un mare rol, de echilibru și reglare, a raporturilor dintre învoitori și învoiți, părți nu întotdeauna aflate în armonie ori situații amiabile.

Un „alt Dincă Schileru” mai concordant cu destinul politicianului perpetuu?!

Mărturisim cu toată sinceritatea că ideea unui „alt” Dincă Schileru decât acela pe care-l descifrasem noi, în câteva intervenții publicistice din ultimele două decenii, ne-a deconcertat și chiar intrigat. Noi văzusem în el, pe rând, mai de mult, când „un Moș Ion Roată al gorjenilor” („Mesager”,I, 1992, nr. 57, 17 iunie 1992, p. 3), când „un lampadofor al gorjenismului” („Portal-Măiastra”, II, 2006, Nr. 5, p. 14), întruchipând o anumită specificitate a spiritului pandur, adică element votiv în definirea spiritualității gorjene, dacă nu alutane. Vorba lui Arghezi: „Superb bărbat” și „splendid Oltean”! Mai ales că ianuluiîn 2010 apăruse și prima monografie „Dincă Schileru – o legendă vie a Gorjului” semnată de istoricii Dorina & Gheorghe Nichifor și Andrei Popete-Pătrașcu. Abia cum realizez, de fapt, că titlul respectivei cărți, foarte documentată de altfel și cu o iconografie destul de interesantă, inedită chiar, lasă deschisă portița „legendei Schileru”… Așadar – ca să amintim aici de prezumția lui Balzac din „Iluzii pierdute” – există o istorie „oficială”, cunoscută de toată lumea, în paralel cu o alta, „particulară”, „secretă”, „absconsă”, „enigmatică”, care ar putea fi mai exactă, mai credibilă, mai aproape de adevăr! Desigur, personalitatea lui Dincă Schileru și cariera lui parlamentară întinsă pe nouă mandate consecutiv lasă loc celor mai nebănuite „speculații” în marginea faptelor. Tocmai de aceea ne-am permis să dăm puțin la o parte „perdeaua”, să ridicăm de un colț pânza brodată a legendei pentru o repede ochire a unor alte reliefuri biografice… Iată ce am văzut, în acest sens, stârniți de „istorisirea” regretatului arh. Andrei Pănoiu. Sunt fapte, întâmplări și aspecte care se leagă, cumva, ajutând la conturarea cât mai exactă a unui portret real, scos din undele pastelate ale legendei… După „incidentul” de la Cartiu, din care înțelegem că, deși erau de aceeași orientare politică, Schilerii și Cartienii aveau totuși interese diferite. Zonele de influență controlate de aceștia erau vecine, ba chiar interferau, Dincă Schileru având un precedent asupra primarului Enache Cartianu prin faptul că, stăpân pe plaiul Hărăborului, avea controlul zonei de frontieră. Înaintașii săi fuseseră plăieși, căpitani de plai și potecași, însărcinați de stăpânirea vremii cu paza pasului Buliga-Vâlcan, prin care negoțul dintre Oltenia și Transilvania prospera de ambele părți, îndeosebi pentru neguțătorii olteni. De această stare de fapt profita, desigur, și proprietarii din vecinătatea Schilerilor. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, înflorise pe râul Cartior proprietatea ceaușului Cartianu, care își permite la 1760 să-și ridice cea mai fortificată reședință din zonă, casa-culă din Cartiu, străjuind o avere funciară considerabilă. Ambele familii, Schilerii și Cartienii, erau cele mai de vază din plasa Ocolu a plaiului Vâlcan. Lui Dincă și fraților săi li se încredințaseră misiuni speciale de supraveghere a frontierei cu Transilvania, prin Vâlcan, până spre Pui și Hațeg, precum în 1877 când i se cerea pe linie ierarhică „să treacă frontiera și să spioneze dincolo” (nu mai vorbim de perioada 1912-1914, știindu-se că unele lupte din Primul Război Mondial fuseseră date și pe muntele Molidvișul (unde memorabil a rămas gestul bătrânului Braia) ori Buliga. Reprezentant al acelui capitalism rural în formare (pe care-l vedem și în scrierile lui Ioan Slavici în altă de interferențe ardeleano-bănățene), Dincă Schileru va prospera în timpul marii guvernări liberale (1876-1888), situându-se la stânga acestei politici, un fel de rosettism mai apropiat de interesele clasei sale, care satisfăcea totodată lumea afacerilor sale, mediul în care se mișca, puterea lui economică și autoritatea propriei personalități în sânul „claselor muncitoare”… Alegerile pentru Colegiul III, ultimul (la Colegiul I candidând funcționarii statului și orășenii cu interese similare, la al II-lea, oamenii bogați cu veleități de independență) „erau doar paradă de expresie a voinței poporului”, iar „delegații satelor pentru Colegiul III erau toți oamenii guvernului, fiind aleși exclusiv de prefect și aduși la urnă de către administratorii de plasă”. La acest colegiu „opoziția nu avea nici un loc”. „Cu un cuvânt – scrie același memorialist cu multe mandate în Parlamentul țării – în vremurile acelea, poporul nu însemna aproape nimic în determinarea conducerii sale.” (H. Hasnaș, Din volbura vremii…, 2010, p.79). În 1912, Partidul Liberal îl convinge pe Dincă Schileru (care într-o ședință locală își exprimase dorința de a candida ca… senator) să-l susțină, ca urmaș al său, „pentru revendicările drepturilor țărănimii pe Dumitru Brezulescu”, fruntașul cooperatist al Novacilor, care „a hotărât să nu mai dea băutură alegătorilor”: „Au fost – scrie dr. N. Hasnaș în memoriile sale – primele alegeri «pe uscat», demonstrând că anumite tradiții nu sunt imposibil de dărâmat.” (p.84). În 1875, Dincă Schileru avea doar 30 de ani, devenind deci „eligibil” (desigur, ideea de a intra în politică era mai veche). El știa prea bine, așadar, că „fiecare membru reprezintă în Consiliul județul întreg nu numai circumscripțiunea electorală care l-a ales” (Cf. Decretului-Lege nr. 399 din 31 februarie 1864, Titlul IV, Pentru eligibilitate, și Titlul V, despre Consiliul Județean, cap. I, art. 47 – v. Protocoalele Consiliului Județean Gorj, 2009, p. 102). Deși căsătorit la Bâlteni, încă din 1868, Dincă avea afacerile lui în zonă (agricultură, arendare și vânzare de moșii, exploatarea lemnului, negoțul cu vite, afacerile cu „antracit de Schela” și „petrol de Bâlteni”, dar nu în ultimul rând și „cămătăria”, ocupație recunoscută atunci când va fi atacat de comilitoni în Parlament). Prin căsătoria la Bâlteni cu preafrumoasa fiică a proprietarului Zamfir Cilibiu, care fusese și ofițerul stării civile, Dincă nu făcuse decât să-și extindă afacerile, nu numai în „târgul de sâmbătă” de la Peșteana-Jiu, ci și în acea parte a județului, pe Valea Gilortului (Vladimir) și mai ales pe cursul Jiului până spre Craiova. Se pare că Dincă Schileru nu suporta, în primul rând, concurența politică, așa că, odată cu dispariția lui Enache Cartianu, influența lui asupra Cartiului devine una specială. Politicianul nu va scăpa nicio ocazie de a fi prezent în zonă – spre exemplu, numai în primăvara lui 1883, an electoral, în care se profila la orizont o concurență venită din chiar sânul familiei Cartianu, Dincă vine în mai multe rânduri la Cartiu. Astfel de prezențe se vor înmulți în anii următori, memorabilă fiind ziua de 29 iunie 1898, cu prilejul încheierii anului școlar, când cumpără cărți de 500 lei pe care le împarte premianților de la cele șase școli din Cercul Societății „Luminarea Săteanului” din comună.

Dincă Schileru, “un bufon al majorităţii”

Drumurile lui Dincă Schileru între Schela și Bâlteni erau curente, ambiția lui fiind aceea de a controla aceste zone, arealuri destul de prospere pentru afacerile sale. În parlament, el declara că face „comerț întins de vite mari și mici și produse ale agriculturii”… Când i se impută că s-a folosit de mijloace necinstite, de intimidare și, nu în ultimul rând, de „țuica electorală”, atingându-și scopul ca un arivist sadea, parlamentarul nostru protestează jignindu-și adversarii, care văd în el „un bufon al majorității”, proferând „injurii surugiești”. Un gazetar al vremii, prezent în parlament, îl eticheta drept „o figură de bătăuș în haine țărănești” (Țăran de carnaval, în „Lupta”, 475, 18 februarie 1888, p. 1). Ba i se face și o poezie ce a avut ecoul ei în epocă! În ciuda opoziției reale, dar și a atitudinii tolerante (rezervate) a confraților liberali, Dincă Schileru – care-și făcea politica lui în Parlament, recomandându-se drept liderul „claselor muncitoare” – devine tot mai prosper, tot mai influent. În primăvara lui 1898, în calitate de membru fondator al Societății „Luminarea Săteanului”, înființată de Gh. Dumitrescu-Bumbești, Schileru participă la conferința de la Cartiu pe probleme agricole, iar la 31 mai la serbările populare, patronate „de deputatul Dincă Schileri (…) în folosul construirii unui local de școală și pentru bibliotecile populare din cercul societății noastre”, după cum consemna revista „Șezătoarea Săteanului”, cu redacția la Bumbești-Jiu condusă de militantul cooperatist Gh.. Dumitrescu-Bumbești (An I, 1898, Nr. 2, p. 39). La sărbătoarea de la Cartiu participau Ion Carabatescu, prefectul județului, Titu Frumușanu, primarul orașului Târgu-Jiu, Aurel Diaconovici, inginerul șef al județului, I. Miculescu, președintele Tribunalului Gorj, Iuliu Moisil, directorul Gimnaziului „Tudor Vladimirescu”, poetul Emanoil Pârâianu și mulți alții. Serbarea a fost deschisă de Gh. Dumitrescu-Bumbești, care arată că „așa cum marele viteaz Tudor Vladimirescu și-a adunat și regulat pandurii cu care a băgat groaza în greci”, tot așa, în același loc numit „La han”, regele Carol I, vizitând în 1873 locurile de facere a șoselei de pe Valea Jiului, „a întins mâna răposatului țăran Ianache Cartianu, proprietarul acestor locuri și omul de neuitată amintire pentru sufletul lui de adevărat român.” (Serbarea populară din comuna Cartiu, în „Șezătoarea Săteanului”, I, nr. 3, iunie 1898, pp. 82-83. Vezi și Al. Ștefulescu, Istoria Târgu-Jiului, p. 56). Să reținem că a vorbit la această serbare și un fiu al Cartiului, inspectorul județean de credit financiar Theodor Cartianu…În același an, are loc vizita prințului Ferdinand, viitorul rege, în Gorj, la Vama Păiuși, prilej pentru deputatul de Gorj de a străluci, nu ca în 1873, când însuși regele Carol I, prezent în zonă la inaugurarea lucrărilor la drumul pe Valea Jiului spre Ardeal, dăduse mâna și se întreținuse cu Enache Cartianu, venerabilul primar al comunei, care îl eclipsa cultural și prin distincție boierească pe preopinentul său de la Cartiu… Întrebat de rege dacă s-a făcut porumbul în zonă, Dincă îi răspunde: „E căcălău, Măria Ta!”, gesticulând sugestiv cu mâna deasupra capului (ceea ce Cartianu și însoțitorii oficiali îi explică Suveranului cu cuvintele cuvenite…). Iată un simplu fapt din care înțelegem exact atât statutul de boier „vechi” al lui Enache Cartianu cât și pe acela de țăran „ajuns” al lui Dincă, cei doi disputându-și în zonă influența, întâietatea, personalitatea și distincția.

Inelul de aur cu piatră de matostat – posibil „obiect delict” în asasinarea primarului Enache Cartianu

Între cele 931 obiecte pe care Dincă Schiler le lăsa, prin Actul de donaţie, întocmit la 1 ianuarie 1906, Muzeului din cadrul ctitoriei – Şcoala Primară Dincă şi Maria Schileru din Bâlteni – figura, înaintea antepenultimului artefact, “un inel cu piatră de matostat cu litere slavone şi cu data 1447” ce l-ar fi dăruit “un moşneag bătrân din Bâlteni anume Matei Copaci”. “Acest inel – stipula documentul – se va păstra în muzeu până voi muri eu; la înmormântarea mea, mi se va pune în degetul mâinii mele, de către nepoţii mei.” (Gh. Nichifor, Dorina Nichifor, Andrei Popete-Pătraşcu, p. 559). Respectivul inel se poate vedea la degetul mâinii stângi, într-o fotografie înfăţişându-l pe Dincă Schileru aşezat cu mâinile pe genunchi, într-un gest de prestigiu şi siguranţă de sine. Întrebarea este aceasta: inelul respectiv este, oare, mobilul asasinatului din seara de 22 iulie 1875 asupra proprietarului Enache Cartianu? Acesta este, de fapt, legenda transmisă posterităţii, cunoscută în cercurile restrânse, marelui public dându-i-se, probabil, ipoteza unei răzbunări, a unor reglări de conturi. La data aceea, concurenţii politici din zonă nu erau alţii decât Enache Cartianu (primarul de mare prestigiu, recunoscut de însăşi conducerea Consiliului Judeţean) şi Dincă Schileru, înălţat pe valul popularităţii şi ştiind foarte bine să-şi joace rolul de lider al “claselor muncitoare”… Anul 1447, menţionat pe inel, ne trimite la a doua domnie a lui Vlad al II-lea Dracul (24 aprilie 1444 – 4 decembrie 1447), vlăstar basarab şi cel mai de seamă urmaş al lui Mircea cel Bătrân, vasal al regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, – care fusese numit comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerţul şi drumurile comerciale între Ardeal şi Ţara Românească. Vlad al II-lea a bătut monedă la Sighişoara (ducaţi), bani ce au circulat deopotrivă în Transilvania şi Ţara Românească. Şi încă ceva foarte interesant: tradiţia ca bărbatul să ofere iubitei sale un inel, în semn de legătură sfântă, a început în anul 1447, când împăratul Maximilian I i-a dăruit Mariei de Burgundia, iubita sa, un inel cu diamante… Să fie oare vorba de un gest similar făcut de Enache Cartianu? Oricum, inelul însuși în sine mărturiseşte un semn de afecţiune, iar anul încrustat pe el ar putea sugera vechimea unui neam boieresc, care îşi transmite din generaţie în generaţie semnele de afecţiune, podoabele, obiectele de preţ. În 1875, Enache Cartianu avea 54 de ani, iar Dincă Schileru aproape 30, ceea ce constituia un diferend major de prestigiu şi statut social, tânărul ambiţios exprimând dorinţa Schilerilor de a nu se mai mulţumi cu statutul de mari proprietari-plăieşi în zonă, ci de a accede şi pe scara socială a unei recunoaşteri publice cât mai generale. În calea lui sta, evident, Enache Cartianu, primarul unanim recunoscut. Se pare că vizita lui Dincă, din ziua de 22 iulie 1875, acasă la Cartianu, avusese chiar acest mesaj: să-l roage pe acela de a se retrage din lupta politică… Dar, întinzându-şi coatele pe gardul porţii, Dincă Schileru îşi etala, cam ostentativ, şi mâna împodobită de inel, ceea ce i-a atras atenţia şi l-a intrigat pe Enache. Cerându-i explicaţii de unde are inelul, Dincă a realizat că tăinuitul jaf, săvârşit în ajun, ameninţa a fi dat la iveală. Era în joc însăşi energica sa dorinţă de afirmare politică, ceea ce a făcut ca mesagerul negru înarmat să descindă seara la adversarul politic şi să-l lichideze… În tradiţia locului se vorbeşte de un văr de-al răposatului, care, dacă nu ar fi fost în slujba lui Dincă, ar lăsa loc de bănuială privind un conflict personal între neamuri, infranşisabil. În această privinţă, însă, argumente nu prea sunt, ceea ce ne face să rămânem tot la intenţia de lichidare a unui inevitabil advers politic. Ceea ce surprinde este discreţia în care a rămas învăluit acest asasinat, desigur, devoalarea nefiind onorabilă pentru răposat. Şi pe urmă, odată cu ascensiunea lui Dincă Schileru în Consiliul Judeţean, iar de aici, vreme de nouă mandate, în Parlament, până în 1911, ar fi fost destul timp pentru a estompa cruzimea gestului comandat, mai ales că asasinul propriu-zis nu a putut fi identificat şi tradus în justiţie. Bănuim că atentatul din 24 octombrie 1880 de la Valea Vladului, pus la cale de adversarii lui Dincă Schileru din Bâlteni, urmărea să-l „răsplătească” pe acesta în numele unei acuze ce se ştia, dar nu putea fi strigată public din lipsă de probe reale şi verificabile. Poate şi scandalul cu preotul Bălteanu, produs în cârciuma din Vlăduleni, în seara de 27 aprilie 1875, să fi fost provocat tot din această pricină, preotul nemaisuportând pe “veneticul” ajuns, care juca tare cartea îmbogăţirii rapide prin dubioase afaceri… În urma asasinatului din noaptea de 22 iulie 1875 a rămas ca mărturie incontestabilă doar crucea de piatră de lângă casă, pusă de urmaşi în semn de “eternă amintire”, nespecificându-se numele „robului”, ci doar anii vieţii (1821-1875). Iar la baza crucii numele comanditarului: “I.I. CARTIANU”, eternizând întâmplarea la trecerea unui an de la odiosul asasinat: “22 juiniu [1876]”, odată cu solstiţiul de vară. Ceea ce vedem aici este şi un continuu semn de temere din partea unei familii care, abia în 1883, încearcă să reintre în disputele electorale, dar, cum s-a văzut, fără şanse de a contracara un politician versat. E foarte interesant de observat că, la alegerile din 1883, Dincă Schileru îl are contracandidat pe însuşi preşedintele Comitetului Permanent din Consiliul Judeţean, D. Cartianu, unul dintre fiii primarului asasinat Enache Cartianu. Se încerca oare o răsturnare de situaţie, o scoatere a lui Dincă Schileru din dispozitivul politic, după care ar fi urmat tragerea la răspundere?! Alegerile fuseseră, cum s-a văzut, făcute prin incitarea şi ameninţarea venite de la acea „ceată de oameni înarmaţi cu lănci şi furci de fier”, cumpărate „cu ţuică şi beutură”, cum stă scris în raportul comisiei de anchetă, care va invalida alegerea lui Schileru. În zadar, căci, în toamna aceluiaşi an, Dincă Schileru câştigă mandatul de deputat în Colegiul III, cum am mai spus. Până în 1911, când în locul său Partidul Liberal local îl va susține pe fruntașul Novacilor, militant în alt plan al intereselor țărănimii, Dumitru Brezulescu, omul care voia să facă din localitatea de la poalele Parângului „satul cel mai frumos”, hotărând a se alege „fără să mai dea băutură alegătorilor” (Dr. N. Hasnaș), „fără risipa de «țuică» a domnilor de la putere în campaniile electorale” (C. Bâcă, „Gorjanul”, 8 nov. 1940)

O descendentă a acestei familii, Alexandra Cartianu (n. 1978), artist plastic, romancier, dramaturg şi regizor, domiciliază la Chicago (din 2005). În lucrarea The House of  Thousand Mirrors. A call of freedom and change of America (Un apel de libertate şi schimbare din America), tânăra dă glas unor povestiri de familie, din care aflăm date interesante privind generaţiile mai vechi ale neamului său, totul învăluit într-o caldă atmosferă de mândrie românească şi legendă patriarhală. Unele fapte istorice par „incredibile”, “rupte din basme”, altele sunt “fapte de viaţă”, colorate de aventură şi idealizare. Este evocată istoria “tumultuoasă” a Cartienilor, în special figura memorabilă a boierului patriot Enache Cartianu, om generos şi intrepid ce şi-a lucrat pământul cu oamenii din sat, bucurându-se de viaţă. Cu felul lor tradiţional de viaţă şi abundenţa de produse, Cartienii erau renumiţi prin petrecerile cu lăutari. Pragul casei lor l-au trecut numeroşi oameni de vază ai timpului, de la Rege şi politicieni la oameni de cultură şi artişti, îndeobşte bucurându-se de calda ospitalitate. Timpuri ce „au trecut repede ca o ploaie de vară”.

Întâlniri secrete ale lui Tudor Vladimirescu la Cartiu

La începutul secolului al XIX-lea, sub influenţa ideilor generoase de libertate şi egalitate socială ale Revoluţiei franceze, are loc la noi „o mişcare excepţională pentru libertate socială şi reorganizare internă”, ca în toată Peninsula Balcanică, unde aceasta s-a conjugat cu lupta pentru „libertate, unitate şi afirmare naţională”. După un secol şi mai bine de regim fanariot, în care corupţia şi abuzul erau politică de stat, – fapt „fără egal în întreaga noastră istorie” – şi în care impozitarea atinsese culmi alarmante (scutiţi fiind boierii, rudele lor şi clerul), boierimea progresistă a luat atitudine: “În aceste condiţii, eforturile boierimii de a elimina pe domnitorii fanarioţi şi de a consolida instituţia domniei pământene au reprezentat voinţa întregului popor pentru afirmare naţională, împotriva tendinţelor dominante ale unei clase impuse din afară şi străină de interesele românilor.” Este amintită acea mişcare secretă a grecilor din Principate de a-şi elibera ţara de sub dominaţia otomană – „Eteria” (Frăţia) creată în 1814 şi avându-l în frunte pe generalul Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti: “În această perioadă de timp, strămoşul meu a avut poziţia de «Ceauş», care a reprezentat o funcţie de autoritate peste o regiune. Prieten cu Alexandru Ipsilanti, el s-a întâlnit cu domnitorul românilor revoluţionari Tudor Vladimirescu.” În iunie-decembrie 1814, Tudor Vladimirescu a călătorit la Viena, în capitala Imperiului Habsburgic, urmărind cu viu interes mişcările de pe scena europeană, după prima cădere a lui Napoleon Bonaparte: “Când s-a întors acasă, el a mers la Cartiu la casa noastră veche”, unde s-ar fi pus la cale crearea unei armate importante de panduri în vederea apropiatei acţiuni de amploare împotriva odiosului regim fanariot: “În această perioadă de timp, familia noastră a dat mult sprijin ideii de eliberare a ţării, punându-şi casa la dispoziţie pentru acele întâlniri secrete între Tudor Vladimirescu, panduri şi susţinători ai revoluţiei din 1821.”

Enache Cartianu, înrudit cu Casa Obrenovici a Serbiei

Autoarea se arată mândră de „implicarea noastră în vremuri istorice de revoltă”, într-un mod cu totul dezinteresat şi numai în numele libertăţii şi al ţării. Schimbarea ce plutea în aerul ţării după mai bine de un secol de opresiune fanariotă a fost benefică şi pentru neamul Cartienilor. În 1838, Enache Cartianu, în pas cu ideile militante ale generaţiei sale, a fost student la Belgrad, unde s-a bucurat de ospitalitatea Prinţului Milos Obrenovici, cu fiul acestuia Mihailo Obrenovici fiind prieten. Prietenia cu acesta i-a facilitat cunoaşterea tinerei Dumitrana Obrenovici, verişoara primară a acestuia. După abdicarea lui Milos Obrenovici, în 1839, pe scaunul Serbiei urcă Milan, fiul acestuia care moare câteva săptămâni mai târziu. În aceste condiţii, celălalt fiu, Mihailo, este încoronat, domnind până în 1842, când familia Obrenovici este răsturnată de la putere. Obrenovicii s-au refugiat în România la Mărăşeşti, unde sunt vizitaţi de mai vechiul prieten Enache Cartianu. Dragostea pentru Dumitrana, fiica lui Jevrem Obrenovici (fratele prinţului Milan), în vârstă de 14 ani, reînvie în sufletul tânărului Cartianu, care trebuie să aştepte un timp, până la împlinea a 20 de ani ai fetei, după care se va căsători cu aceasta: “După mulţi ani s-au căsătorit într-o biserică construită de familia mea şi s-au mutat la casa din Cartiu.” Istorisirea Adei Cartianu ar părea de-a dreptul fabuloasă, dacă nu am afla dintr-un document (act de judecată) că, după asasinarea lui Enache Cartianu (care ajunsese sa detina in jur de 3,000 hectare in muntii din zona), văduva acestuia Dumitrana era în conflict cu Schilerii pentru încălcarea proprietăţii, hotărârea judecătorească stabilind ca „Dumitrana cu copiii minori” să fie lăsată netulburată în drepturile de proprietate a moşiei (care se întindea pe 450 de hectare, învecinându-se cu moşia Schilerilor şi Vaideilor).

Locul de origine a familiei Cartianu

„Pe malul Cartiorului
La umbra fagetului
Vede orice calator
Cuibul Cartienilor”

Casa Cartianu (Cula de la Cartiu) ocupa o pozitie pitoreasca pe malul paraului Cartior si a fost ridicata in anul 1760 dupa cum arata documentele vechii familii Cartianu. Construita la inceput sub forma unei cule, aceasta a suferit de-a lungul timpului mai multe interventii, dezvoltandu-se ulterior in forma in care se gaseste astazi si care este un exemplu al modului de intelegere a asocierii structurilor de lemn si formelor de zidarie, nota dominanta a arhitecturii din zona subcarpatica.

18

Locatie

Din drumul national 66 se ramifica drumul judetean Turcinesti-Schela (DJ664), care a fost odata drumul de legatura cu Transilvania prin pasul Valcan. Acest drum permite accesul la satul Cartiu unul dintre satele cele mai pitoresti din nordul Olteniei. Adresa actuala a locului de origine a familiei Cartianu este localitatea Turcinesti, sat Cartiu nr.282A judetul Gorj la doar 5 km de Targu Jiu.